Vali M. avea 15 ani în 1989. "Locuiam la bloc, cu părinţii mei. Amândoi erau muncitori la fabrica de confecţii. Când îmi amintesc de comunism, mă apucă mereu râsul pentru că nu-mi apare în gând decât figura lui nea Mitică. Ăsta era prietenul lui tata, vecin cu noi la etajul şase, care fusese toată viaţa muncitor pe şantier.
Nea Mitică era neînsurat. Adică avusese nevastă, da' îl lăsase, că îi cam plăcea să bea. Şi casa lui, apartamentul cu două camere de la bloc, era plină cu de toate. Şi când spun de toate, poţi să-ţi imaginezi orice. De la aţă de undiţă până la bucăţi de fier beton. Toate astea nea Mitică le fura de pe şantier. Nu exista seară să vină cu mâna goală acasă. Mama se amuza după-amiaza stând la geam şi mă chema şi pe mine «să vedem cu ce-a mai venit nen'tu Mitică azi». Şi îl vedeai scoţând din portbagajul Daciei toate minunăţiile.
Omul avea o vorbă - «ziua în care vii acasă cu mâna goală e o zi pierdută. E ca şi cum n-ai fi muncit». Pentru el, furtul ăla, oricât de neînsemnat, era adevărata răsplată a muncii. Nu salariul, pe care oricum nu avea pe ce să-l cheltuiască decât pe băutură. Şi spunea toate astea cu o mândrie de nu-ţi venea să crezi. Îi explica tatei în serile pe care le pierdeau la o cinzeacă despre valoarea muncii şi despre cum «de la hoţii ăştia tre' să iei cu mâna ta, că altfel ei nu-ţi dau nimic».
Cu unele dintre lucrurile pe care le fura făcea mici trocuri. Le dădea pe alimente sau pe ce mai avea nevoie prin casă. Dar majoritatea erau pur şi simplu inutile. De exemplu, a venit o dată cu o sacoşă de rafie plină cu izolatori din ăia de porţelan care se pun la stâlpii de înaltă tensiune. Când tata l-a întrebat - «Ce faci, bre, Mitică, cu ăia?", el i-a zis: «Îi duc la mama la ţară şi îi îngrop pe jumătate în pământ, în jurul straturilor de ceapă". Am râs cu tata de ne-am umflat.
Tata l-a întreba
