Căderea PSD-ului din "podul" alianţei e una din acele întâmplări rarisime şi fericite la rădăcina cărora simţi că stă o forţă mult mai mare decât creieraşul iscoditor al omului. Ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută a fost un veritabil act de justiţie divină. Un partid al fantasmelor bolşevice, artizanul oficial al dezastrului moral şi al retardului istoric în care România se tot îneacă de 20 de ani a primit o bine meritată tibie în bot.

În ultimii cinci ani, două mari pericole publice şi-au făcut simţită prezenţa, împrăştiindu-şi veninul roşu pe unde au apucat. Primul este, din punctul meu de vedere, chiar "tic-tacul ideologic" al social-democraţiei româneşti, lovitura de pulan peste cerebelul oricărui revoluţionar, infarctul miocardic al democraţiei: Ion Iliescu. Singura formă de a face politică a acestui individ (adică de a nu face!) s-a rezumat întotdeauna doar la descătuşarea unui zâmbet de arlechin, la o tuse sincopată, la "vărsarea" unui hârdău cu porecle şi la "lichidarea politică" a adversarului doar pe preceptul "huăăăăăăăă! Hoţul la grădină! Hoţul la grădină!". Fără niciun argument solid sau o tactică elaborată care să ne demonstreze că Ion Iliescu este colosul politic care s-a tot recomandat a fi şi pe care pesedeii l-au tot purtat pe umeri ca pe un tron papal. Dacă veţi lua la puricat toată metafizica moscovit-iliesciană a salvării patriei din ghearele dulăilor băsescieni, veţi descoperi doar un deget întins a pâră şi o gură larg deschisă, din care ies sloganuri patriotarde cu viteza ameţitoare a bulelor de dialog din desenele animate japoneze. Ion Iliescu nu a făcut niciun strop de politică. Ion Iliescu doar a ŞICANAT. A legat şiretul adversarului de piciorul scaunului.

Intrând ieri pentru prima oară pe blogul domniei sale, am fost "izbit" de următorul motto de pe frontispiciu, aparţinând unuia dintre cei mai oneşti fil