Se poate spune că pachetele de stimulente economice au readus la viaţă economiile traumatizate ale lumii? Sau mai degrabă au pregătit contextul unei viitoare inflaţii şi povara datoriei publice? Răspunsul s-ar putea să conţină cîte ceva din fiecare variantă. Întrebarea-cheie se referă la ordinea în care se vor desfăşura lucrurile.

Teoria din spatele masivului efort al multor guverne de a acorda stimulente economice stă în noţiunea aşa-numitului "decalaj al producţiei". Acesta constă în diferenţa dintre producţia curentă a unei economii şi cea potenţială. Dacă producţia curentă se află sub nivelul celei potenţiale, aceasta înseamnă că cheltuielile totale sînt insuficiente pentru a cumpăra ceea ce economia poate produce.

Stimulentul economic este un sprijin guvernamental acordat cheltuielilor totale. Guvernul poate fie să cheltuiască banii ori poate încerca să stimuleze cheltuielile private prin micşorarea taxelor şi dobînzilor. Aceasta va creşte producţia curentă la nivelul celei potenţiale, acoperind astfel decalajul dintre ele.

Unii economişti " e adevărat, într-un număr tot mai mic " neagă că ar putea fi posibil un decalaj de producţie. Economia " argumentează ei " se află la capacitatea maximă de angajare. Dacă oamenii au slujbe mai puţine astăzi decît ieri este pentru că mai mulţi oameni au decis să nu muncească. Astfel, producţia de astăzi ar reprezenta ceea ce oamenii doresc să producă. Încercările de a o stimula nu pot să producă decît preţuri mai mari, fiindcă oamenii vor cheltui mai mulţi bani pe aceeaşi cantitate de produse şi servicii.

O perspectivă mai sensibilă susţine că economia actuală nu produce atît de mult pe cît ar putea şi sînt mai mulţi oameni care doresc să muncească, decît slujbe disponibile. Aşa că pachetele de stimulente economice vor sprijini atît producţia, cît şi rata de ocupare a forţei de muncă.

Dar cî