În copilărie nu voia sub nicio formă să ajungă doctor, dar vizitele dese la cabinetul unchiului său, care era stomatolog, l-au făcut să iubească medicina.

Eugeniu Vasilică şi-a dorit de mic să se facă orice altceva în afară de medic. Scafandru, arhitect, inginer, însă nu se gândea că va ajunge să lucreze cu bisturiul, într-o sală de operaţie. A avut însă un unchi stomatolog şi, mergând în vizită pe la cabinetul acestuia, a început să-i placă nu numai curăţenia şi albul halatelor, ci şi migala pe care o presupune o astfel de meserie. Aşa că, în momentul în care a trebuit să aleagă facultatea la care să meargă după absolvirea liceului, a spus fără să mai stea pe gânduri: „Medicină!“.

Înţelege problemele pacienţilor

Au urmat anii de şcoală, când l-a întâlnit pe unul din profesorii care avea să-i fie şi mentor. Acesta avea tocmai specialitatea pe care avea să o îmbrăţişeze şi doctorul Eugeniu, chirurgia plastică şi reparatorie. Profesorului Luchian îi datorez în mare parte atracţia spre această latură a medicinei. „Eu mă gândeam să devin pediatru, mi-ar fi plăcut atunci să lucrez mai mult cu copiii. Ceea ce am învăţat de la el m-a făcut să-mi îndrept atenţia spre chirurgie şi tot ce însemna partea de reconstrucţie a ţesuturilor, a vaselor de sânge, a nervilor. Mi s-a părut fascinant“, povesteşte chirurgul. Nu i s-a mai părut la fel de fascinant când la spital a ajuns într-o zi o femeie cu o parte din nas smulsă de un câine.

De el depindea dacă aceasta va putea din nou să iasă în lume sau să stea mai mult prin casă şi să-şi ascundă de ceilalţi chipul desfigurat. Nu i-a fost uşor să o opereze, mai ales că aceasta era traumatizată de cele întâmplate şi întreba tot timpul cum o să arate de-acum încolo. „Mi-am dat toată silinţa să pun în practică tot ce ştiu. Am lucrat cu răbdare, dar totuşi în ritm alert pentru că orice minut care trece