Lucrurile erau simple în comerţul socialist, principiul cantităţii care aduce calitate fiind la loc de cinste, important era să produci. Planificat din birou, de multe ori fără mare legătură cu nevoile pieţei, cu dorinţele consumatorilor şi alte mofturi d'astea, care ţin de comerţul liber.
Din fiecare gen de produs se făceau anumite modele pe care le găseai peste tot. Câteva feluri de penare, câteva feluri de ghiozdane, rechizitele toate erau la fel.
Dar, printre noi, copiii oamenilor de rând, erau şi norocoşi ai sorţii care nu aveau taţii ingineri şi mamele operatoare de calculator, ci vânzători şi vânzătoare la aprozar şi alimentară, piloţi sau securişti de toate felurile. Aceşti copii aveau tot ce cu mintea nu gândeşti: în loc de genţile noastre de vinilin, în culori închise, rucsacuri haioase, cu petice de toate culorile, iar când le deschideau la şcoală, minune! Penare străine, creioane nemţeşti, pixuri cu pastă parker, care scriau şi când era frig afară, fără să le sufli abur în cioc, tot felul de rigle şi gume cum nu vedeai la librărie; geci din puf de nu ştiu ce, uşoare şi călduroase, nu ca paltoanele noastre de câteva kile, adidaşi cu patru linii, de care noi, mujicii, ziceam că-s originali, ce să mai vorbim, flecuşteţe care la acea vârstă ne umpleau de plăcere dacă le aveam şi de invidie dacă le vedeam doar la colegi.
Printre copiii norocoşi era şi Ţapu Alexandra. O frumuseţe de fată, înaltă, blondă cu ochii albaştri, genul de nemţoaică stilată. Fată de familie bună, avea un aer princiar de parcă ţi-era şi ruşine să stai pe lângă ea. Pe lângă faptul că arăta trăsnet, mai era şi deşteaptă şi învăţa bine; dar cel mai impresionant pentru noi era că taică-său era pilot pe linii internaţionale. Venea fata asta la şcoală cu nişte chestii de numai la învăţătură nu-ţi mai era capul. Din cap până-n picioare era numai Vest.
