Viata e complexa si are multe aspecte in interiorul unei celule!
Pe de o parte e nevoie de multe, foarte multe proteine care sa faca treburile inlauntrul membranei celulare: de proteine care sa produca energie, de proteine care sa digere fragmentele straine, de proteine care semnalizeze evenimentele importante, de proteine care transporte incarcaturi dintr-o parte in alta si asa mai departe.
Pe de alta parte, e nevoie de informatia dupa care functioneaza totul: de ADN-ul care codeaza toata aceasta alergatura si de ARN-ul care transporta aceasta informatie in calupuri inteligibile.
Si mai e nevoie de cineva care sa faca legatura! Mai precis, de cineva care sa ‘inteleaga’ mesajul purtat de ARN si, in acelasi timp, sa fie capabil sa ‘construiasca’, pornind de la el, sutele de mii de tipuri de proteine necesare vietii.
Aceasta e sarcina ribosomului – o imensa combinatie de molecule, unele formate din aminoacizi, precum celelate proteine, altele din ARN precum mesajul care trebuie decodat.
Structura acestuia a pus (si inca pune) multe probleme biologilor. In primul rind pentru ca dimensiunile extrem de mari, comparativ cu al altor actori moleculari il fac o tinta grea pentru orice tip de metode biofizice. In al doilea rind, pentru ca prin compozitia sa atit de diversa, problemele ridicate sint oarecum diferite.
Descilcirea structurii acestui mamut molecular a inceput acum zeci de ani si fost rodul unei lungi, largi si aspre batalii intre multe laboratoare. Insa si scopul era unul suficient de bogat incit sa hraneasca multe ambitii.
Nobelul pentru chimie de anul acesta va fi, in mod inerent, discutabil, pentru ca din lungul sir de personaje implicate in acest proiect, au fost alese doar trei.
Venkatraman Ramakrishnan, din Cambridge, a publicat in 1981 structura uneia dintre proteinele care alcatuiesc ribosomul, careia i-a adauga
