Despre studiul din 2001 al Ilinei Gregori dedicat perioadei berlineze a lui Eminescu am scris la apariţia lui (în Observator cultural, nr. 145) şi, recitindu-mi textul, constat că nu am a mă revizui. Însă extensia sa într-un volum dedicat incidenţelor culturale germane din opera şi biografia eminesciană mă face să revin dintr-un alt unghi asupra subiectului... Spectaculoasă şi erudită, pasionantă la lectură ca un roman detectiv-hermeneutic de tip Umberto Eco, cartea a primit de curînd Premiul pentru critică al USR pe 2008, dar a rămas relativ puţin discutată.
Ilina GREGORI, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, Colecţia „Revizitări“, Bucureşti, 2009, 336 p.
Renunţînd la cele trei studii despre Eliade şi adăugînd 180 de pagini noi despre Eminescu (încă două „părţi“, de fapt, una – urmărind traseele real-imaginare ale poetului Între Berlin şi Charlottenburg, cealaltă – developînd în perspectivă filmul unei zile-cheie: „Bucureşti, 28 iulie 1883“, plus un „Epilog“ despre relaţia cu filozofia/ etica lui Schopenhauer), autoarea îşi extinde metodele de lucru – parabiografia şi onirobiografia – către alte aspecte ale raporturilor poetului cu Germania şi cu matricea ei formativă. Premisele sînt spectaculoase. Pe urmele unei sugestii neexploatate a lui Petru Creţia, Ilina Gregori denunţă drept artificială împărţirea scrierilor eminesciene în „antume“ şi „postume“. În fapt, Eminescu nu a consimţit niciodată la editarea Poesiilor sale de către Titu Maiorescu... Mai mult decît atît – inferează abrupt autoarea – poetul nu şi-a privit niciodată textele ca „produs finit“, ci ca variante susceptibile de infinite rescrieri în vederea atingerii „perfecţiunii“. Aşa stînd lucrurile, opoziţia pe care Ion Negoiţescu şi-a întemeiat cea mai importantă relectură postbelică a poeziei eminesciene devine problematică, iar examenul filologic
