În Ţara Lăpuşului, nu există gospodărie în care să nu găseşti pe cineva care să doinească. Tinerii, însă, nu mai ţin la tradiţie.

Inclusă, în urmă cu câteva zile, pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanităţii UNESCO, doina îşi pierde, încet-încet, rădăcinile. În judeţul Maramureş, una din puţinele zone ale României în care doina se mai păstrează, singurii care mai ţin la tradiţie sunt bătrânii. Tinerii aproape că nu mai dau doi bani pe ea.

În satul Lăpuş, toţi îl cunosc pe Nicolae Piţiş. Stă în Valea Iederii, departe de sat, aşa cum a trăit toată viaţa, la casa lui din vârful dealului. De când se ştie, a îndrăgit cântecul tradiţional. Ajuns la 71 de ani, iubeşte la fel de mult doina. Vorbeşte despre ea ca despre lucrul cel mai de preţ pe care îl are. Iar de cântat, o face mereu cu plăcere.

Odată intrat în gospodăria lui, te invită să îi admiri instrumentele: fluiere vechi de zeci de ani, dar şi o trâmbiţă făurită chiar de el. „N-am avut ce face, trebuia să o fac, că la început era lungă de tot, avea trei metri. Şi când am fost cu avionu’ să cânt în străinătate, nu încăpea decât agăţată. Da’ se lovea de blocuri”, râde cu poftă rapsodul. El a devenit cunoscut graţie stilului său inconfundabil de a interpreta „horea-n gât” sau hora cu noduri, cum a denumit-o fostul său discipol Grigore Leşe, care a petrecut trei ani la el în bătătură, deprinzând tainele acestui fel de a „hori”.

Vezi aici o galerie foto cu ultimii doinitori din Ţara Lăpuşului

Doina, tradiţie în familia Piţiş

„De mic am învăţat, de când mergem cu oile pe hotar. De atunci, am horit peste tot pe la clăci. Un bunic m-o învăţat şi după aia m-am învăţat io să cânt şi la fluier, şi la frunză, şi la trâmbiţă”, povesteşte Nicolae Piţiş. Aşa cum el a deprins arta interpretării melodiilor tradiţionale, a căutat să împărtăşească şi alt