Între cer şi pământ abia dacă mai încape avionul. Hardughia se târăşte anevoie şi geme înfundat, clătinându-şi aripile smucite de vânt. În jurul meu se bat cruci cu degetele nevricoase şi se îngână rugăciuni, într-un murmur surd de panică. Suntem captivi în burta aeronavei şi nu ne-a rămas altceva decât rugăciunea. Ne ridicăm scrâşnit în aerul ce curentează. Dar aerul e gloduros, e plin de şanţuri, căci avionul se hâţână, se hurducăie ca lovit de friguri.

Plouă bezmetic, şi dâre roşiatice explodează în înaltul către care urcăm poticnit. Ne uităm unii la alţii, sprijinindu-ne reciproc în privirile umede. Cârje binecuvântate sunt privirile acestea încărcate de frică! Le prindem strâns de genele-mâner şi le înfigem în zarea ostilă şi incendiată de văpăi orbitoare. Cu ele împingem şi maşinăria uriaşă, neputincioasă parcă să despice zidul de nori potrivnici. În cele din urmă, reuşim. Osteniţi de la atâta trudă şi zbatere, moţăim în uitare.

Deasupra e senin. Un calm albăstriu, fără pete, dens şi domolitor, s-a întins peste brazdele de nori furioşi. De undeva, din marginea rarefiată, soarele ne mângâie tandru, aproape sfiicios. Stau tolănit în scaun, asemenea motanului scăpat teafăr din colţii unui câine sălbăticit de ură, şi torc. Furtuna a trecut, cum se întâmplă adesea în viaţă. Se abate de nicăieri asupra noastră, ne terorizează niţel şi ne aduce aminte de Dumnezeu. Când slăbeşte, Domnul se depărtează şi El, gonit de trufia ce nu ne dă pace în clipele de tihnă. Mă uit iarăşi în ochii celor dimprejur. Nici urmă de cârje, s-au dus cu ăl de Sus cu tot! Albeaţa ce înconjoară irisurile sunt gelatinoase acum, şi-n străvezimea aceea tremurândă se ghicesc păcatele lumeşti. Lumea şi-a pierdut brusc sfinţenia aceea străluminată de solidaritatea în spaimă.

1. Grecia se iveşte timid prin hubloul avionului. Seara se prelinge blând pe insuliţele