Libe Havas-Burihovici a supravieţuit în cele mai dure lagăre din Transnistria, strângând pe drum notiţe zguduitoare despre damnare şi mântuire. La 88 de ani, Libe Havas-Burihovici a găsit câteva ore într-o după-amiază târzie de octombrie ca să se spovedească. De obicei, asta fac supravieţuitorii. Apucă de un colţ memoriile-rană şi încearcă să explice. Istoria s-a răsucit ca un cuţit în destinul acestei femei. Pe viu şi pe repede înainte, Libe a făcut cunoştinţă acum şase decenii cu potenţialul infinit al speciei de a urî. Sursa: Andrei Craciun
În vise îi mai apar încă şobolanii aceia mari, cât pisicile, muşcând din oamenii incapabili să se mai ridice, incapabili să mai strige. E o viziune romanţată, de fapt a fost mult mai rău. În Transnistria, la începutul anilor '40, gloanţele erau varianta aproape umană, la care călăii apelau în ultimă instanţă. Mizeria, păduchii, foametea îşi făceau, invariabil, treaba.
Cuvintele următoare sunt mici, aproape scrijelite: Libe Havas-Burihovici a supravieţuit printr-o minune şi a trăit cu un coşmar. Astăzi, e gata să-l developeze în camera obscură a unei Românii care refuză să creadă, oricâte mărturii i s-ar oferi.
Contează prea puţin. Adevărurile nu au nevoie de popularitate atunci când, după şaizeci de ani, picioarele unei evreice sunt încă o masă diformă şi însângerată. Istoria nu ştie să calce pe călcâie. Libe a învăţat.
“Strângeau bărbaţii în spatele gării şi îi mitraliau”
„Tatăl meu era basarabean, originar din Ismail. Eu m-am născut la Galaţi, pe 22 ianuarie 1921. Familia mamei era de acolo. Ea s-a îndrăgostit ca proasta de tatăl meu, care era frumos”.
Reportofonul ascultă în linişte. Libe Havas-Burihovici vorbeşte rar, tuşind convulsiv la intervale nedeterminate. Câteodată, ochii privesc dincolo de amurgul subţire, căutând o lume. Din spatele lămpii,
