Atunci cand burtile ghiortaie si orizontul pare intunecat, o veste buna pentru suflet te poate insenina, revigorandu-ti forta de rezistenta si capacitatea de explorare a spatiului social in cautarea iesirii la lumina. In mod oficial, decernarea Premiului Nobel pentru Literatura Hertei Müller este un nou punct marcat pe harta gloriei culturale de catre scriitorii de limba germana. Dupa Theodor Mommsen (1902), Rudolf Eucken (1908), Gerhard Hauptman (1912), Verner von Heidenstam (1916), Thomas Mann (1929), Herman Hesse (1946), Heinrich Böll (1972), Elias Canetti (1981), Günter Grass (1999), Elfriede Jelinek (2004), Herta Müller este a unsprezecea detinatoare a prestigiosului trofeu care foloseste ca limba de creatie idiomul sau natal, germana, a doua femeie din sirul incununatilor mentionati si prima scriitoare din Banatul svabesc.

Ea devine astfel, alaturi de romanticul si prolificul Lenau, cea mai importanta prezenta literara omologata de patrimoniul universal din randul descendentilor populatiei colonizate de imparatii austrieci, in sec. al XVIII-lea, in mlastinile banatene eliberate de ocupatia turceasca. Alaturi de alti artisti ai cuvantului din aceasta provincie imperiala, precum Adam Müller Guttenbrun, odinioara, sau colegi de condei mai recenti, Herta Müller aduce in prim-planul atentiei, prin literatura ei, un ethos specific, apartinand unei comunitati pe cale de disparitie, resorbita in ansamblul natiunii germane dupa participarea seculara la o alta istorie. Dar, impreuna cu toti ceilalti scriitori svabi tineri din Romania ceausista, astazi plecati de multi ani pe malurile Rinului – de la Richard Wagner la Werner Sölnner, William Totok si Helmuth Freuendorfer –, ea pune in pagina si experienta impactului dictaturii de extrema stanga asupra biografiei personale.

Combinatia acestor elemente, la care se adauga si deportarile anteces