În limbajul familiar-argotic actual, varianta populară panaramă a căpătat tot mai multă autonomie, îndepărtându-se de forma cultă panoramă. Forma populară s-a specializat pentru anumite sensuri, marcate ironic şi depreciativ: ca termen de desemnare pentru "scandal, hărmălaie, ceartă" ori pentru "situaţie comică, ridicolă", sau ca termen insultător pentru o femeie (deloc respectabilă). Sensurile se găsesc în dicţionarele şi glosarele de argou (G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006, 123urban.ro etc.). Dicţionarele generale sugerează traseul evoluţiei, înregistrând faptul că panorama însemna "imagine de mari dimensiuni, dispusă circular, pentru a da iluzia realităţii", dar şi transformarea performanţei vizuale în spectacol de bâlci. Dicţionarul academic (DLR) cuprinde deja, în volumul P-păzui, apărut în 1972, mai multe dezvoltări semantice ale termenului panoramă, între care "ceartă, scandal (care atrage pe curioşi)"; Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) indică specializarea variantei panaramă pentru acest sens. E interesant că panorama a dezvoltat unele semnificaţii metaforice şi în limba cultivată (de la "peisaj vast" la "viziune de ansamblu asupra unui fenomen"), dar destul de diferite de cele populare, care rămân legate de metafora depreciativă a circului: panarama e o "dare în spectacol".
Cuvântul panoramă, compus modern (creaţie a unui pictor irlandez de la sfârşitul secolului al XVIII-lea) ale cărui elemente sunt de origine greacă, a intrat în română, în secolul al XIX-lea, prin franceză sau/şi germană şi italiană. Dicţionarele îl atestă la Kogălniceanu, Filimon, Caragiale etc. În nuvela lui Spiridon Popescu, Moş Gheorghe la expoziţie (1907), ţăranii porniţi spre Bucureşti, să viziteze expoziţia jubiliară, au ca reper experienţa panoramei ("să fi văzut înăuntru minunile de pe lume, fel de fel de împăraţi, îmbrăcaţi
