Armele nu l-au atins, dar dorul de casă a fost cel mai greu de îndurat în cei trei ani de misuni speciale.

Jandarmul vâlcean a fost încă de mic un sportiv înăscut. „Am ales să fac Karate, să ştiu să mă apăr ori de câte ori este nevoie”, povesteşte. În Kosovo a fost plecat în misiuni de trei ori până acum, în anii 2002, 2004 şi 2008. În familia sa, şi soţia face parte tot din branşa jandarmilor fiind în echipa de negociatori a Brigăzii Speciale a Jandarmeriei Române. Primul an în Kosovo a fost şi cel mai greu. Soţia şi băieţelul lăsaţi acasă reveneau adesea în mintea şi sufletul jandarmului. „Ultima plecare a fost şi cea mai uşor de suportat. Din tabără puteam să comunicăm mai bine cu cei de acasă, se instalaseră camere weeb şi aşa ne simţeam mai aproape de cei dragi”, îşi aminteşte. Ca să ajungă în elita jandarmilor care au fost prezenţi la operaţiunile militare, a făcut sute de ore de pregătire, de la cea fizică, psihică până la învăţarea legislaţiei statului vecin dar şi a legilor internaţionale.

Populaţia avea arme de foc

„Când existau informaţii că taberele din rândul populaţiei albaneză şi a celei din kosovo îşi vor pune oştile faţă în faţă, noi, cei din trupele de intervenţie, trebuia să ajungem înaintea lor. Poate nici nu apucai bine să vi dintr-o misiune că trebuia să pleci într-alta”, povesteşte jandarmul. Misiunile pe care le-a făcut au fost dintre cele mai diversificate: de la intervenţie în stradă, până la operaţiuni de transport şi escortă a criminalilor de război. „Deşi protestatarii nu veneau cu arme de foc în stradă, ştiam că populaţia avea asemenea obiecte şi oricând puteai fi luat în bătaia puştii, dar mizam pe nefolosirea lor. Confruntările dintre tabere erau de cele mai multe ori cu bâte sau pietre”, spune jandarmul. Viaţa fiecăruia dintre luptători, fie că făceau parte din poliţie, jandarmerie, Guardia civilă sau al