Un mit românesc autodidact ne spune că premiul Nobel ne-a tot dat târcoale. Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, poate şi alţii, ar fi fost vizaţi de comitetul suedez, dar ba Securitatea, ba nepăsarea, ba lipsa de susţinere, ba uneltirile colegilor s-au pus de-a curmezişul. Aşa o fi. Bilanţul oficial arată însă că prima oară când s-a vorbit de România la Stockholm a fost ieri.
Până acum, România e implicată în literatura premiului Nobel doar prin geografie. România este locul de unde provine Herta Muller şi locul despre care Herta Muller a scris. Sa tot spunem că laureata e româncă nu e fundamental fals, dar începe să fie jenant. Scriitoarea Herta Muller e nemţoaică şi a scris cărţile pentru care a luat premiul în Germania, în limba germană. Fireşte că pe undeva, prin crăpăturile operei ei se vede şi Banatul, fireşte că un aport cinic la impactul cărţilor ei l-a avut Securitatea română. Dar mi-e teamă că aici se cam termină meritele noastre. Efortul românesc de a o împinge spre Nobel se limitează la greaţa pe care i-a produs-o regimul nostru comunist. În rest, e meritul ei.
Nu sunt un fan al Hertei Muller, dar sunt acum un admirator el reuşitei ei. E emoţionant să vezi cum din atâta nefericire s-a născut un asemenea triumf. Şi chiar dacă se va tot vorbi de politizarea acestui premiu, chiar dacă se va vorbi de aniversarea Căderii Zidului, Nobelul rămâne, cel puţin prin istoria sa, un omagiu greu adus spiritului.
După modesta mea părere, o părere de cititor, există mai mulţi scriitori români care s-ar fi calificat la Nobel la fel de bine ca Herta Muller. Când spun “calificat” mă refer la nivelul artistic, la standardul strict literar al operei lor şi mă gândesc la cel puţin doi autori români: la Ştefan Agopian şi la Mircea Cărtărescu.
Ei bine, Agopian (62 de ani) o să moară fără să primească Nobelul iar Cărtărescu (53, e încă tânăr)o
