Istoria artei occidentale a fost pentru multă vreme o istorie a unui riguros sistem de "învăţături" curgând de la meşter la ucenic, de la o generaţie la alta.
Pe măsură ce evoluţia fenomenului artistic a devenit mai puţin liniară, vârtejul influenţelor a devenit din ce în ce mai complex. Tipic, opera unui creator major se află, de-a lungul carierei sale, sub semnul unor multiple amprente din timpuri şi spaţii culturale diferite. Sursele de influenţă nu aparţin neapărat generaţiei precedente. Punţi aruncate peste secole sunt o prezenţă obişnuită. Mai mult, există influenţe documentate între artişti contemporani, concurându-se unul pe celălalt - Van Gogh şi Gauguin, Picasso şi Matisse - sau curgând invers, de la creatorul mai tânăr la cel mai în vârstă.
Dacă natura influenţelor absorbite şi transmise este un punct de referinţă în orice manifestare care-şi propune să plaseze un creator într-un context istoric şi cultural, câteva recente expoziţii au pus accentul pe verigi nu tocmai obişnuite ale lanţului "evoluţiei".
"Maestrul de la Flémalle şi Rogier van der Weyden. Naşterea picturii moderne", expoziţie pe care am văzut-o la Städelsches Kunstinstitut din Frankfurt, a fost dedicată începuturilor picturii în ulei, unui noian de influenţe reciproce între mai mulţi artişti din Flandra secolului al XV-lea pe care nici documentele de arhivă, nici studiul ştiinţific al pigmenţilor sau al suporturilor din lemn, nici "arta" cunoscătorilor n-a fost încă în stare să-l desluşească pe deplin.
"Maestrul de la Flémalle" este un nume inventat în secolul al XIX-lea, atunci când muzeul din Frankfurt a achiziţionat trei panouri de altar care, din considerente stilistice, n-au putut fi atribuite nici unuia dintre artiştii cunoscuţi din }ările de Jos. Cum fostul proprietar susţinuse că picturile proveneau dintr-o mânăstire - Flémall
