În 1977 România a obţinut o răsunătoare victorie în deplasare, 2-0 în faţa Iugoslviei mari

Din cînd în cînd, amintirile îţi dau curaj. Sînt 32 de ani de atunci…Abia ne reveniserăm după cutremur, fotbalul, vorba guvernanţilor de azi, nu era o prioritate, erau altele de făcut, mulţi rămăseseră pe drumuri, erau blocuri de construit sau de consolidat, unii aveau bîrne de lemn prin dormitor ca să nu le cadă tavanul în cap, dar viaţa mergea înainte. Şi vine meciul ăsta cu marea Iugoslavie. Spuneau că au cea mai bună echipă din istorie: atacul era teribil, cu Geaici, de 5 ori selecţionat în echipa lumii, Popivoda, Bajevici, Filipovici, mai erau pe la mijloc Surjak şi Oblak , în apărare Katalinski si Peruzovici (amicul lui Piţurcă peste 9 ani în semifinala cu Anderlecht), ce mai, o echipă de coşmar! Noi, cam subţirei. Liţă Dumitru, căpitanul şi valoarea echipei era accidentat, lipsea şi Cornel Dinu, Cristian abia dacă apucase vreo două meciuri în poartă, şi Romilă era pe la începuturi, aşa că aveam de ce să ne temem. Ne simţeam mici şi crispaţi în faţa televizorului cînd a început comentariul lui Mircea M.Ionescu şi aşteptam cu spaimă ravagiile lui Geaici pe extremă. S-a jucat la Zagreb, nu mai contau nici crimele de război, nici Petar Brzica, nici ura , sîrbii, croaţii, bosniacii puneau împreună tot ce aveau ca să se califice în Argentina. Am crezut în primele minute că ne vor zdrobi. Apoi vreun diavol şi-a băgat coada şi le-a potrivit pe toate doar în folosul nostru. Dudu Georgescu şi Iordănescu i-au curentat de două ori şi marea echipă, cea mai bună din istorie, s-a dezumflat brusc. Zoli Crişan a mai dat o bară şi iugoslavii au plecat acasă bucuroşi că nu au pierdut la scor de neprezentare.

Aşa a fost atunci, aşa ar putea fi şi azi, deşi ştiu că e absurd să crezi că vei învinge doar pentru că adversarii sînt iarăşi foarte buni. Dar povestea din ‘77 ar pu