De multe ori, port în minte persoane excepţionale, intuind că mă leagă ceva, undeva, cîndva, mult mai profund decît ştiu. Duc conversaţii scurte - uneori şi ani de zile - nedefinite, convenţionale, stupide, amînînd, de fapt, momentul întîlnirii adevărate. Pentru asta, simt că am nevoie să mă pregătesc. Să-mi clarific drumul spre celălalt, să caut să descifrez semnele care îmi şoptesc că nimic, dar absolut nimic, nu este întîmplător. La fel s-a întîmplat şi cu Dinu Cernescu. Coabităm în lumea teatrală, ne tatonăm, am avut o fascinaţie faţă de faptul că Ştefan Iordache s-a lansat, practic, minunat, împreună cu acest regizor, că respectul reciproc i-a ţinut alături o viaţă, că Vlad Mugur a existat pentru Dinu Cernescu ca un nod major al maturizării umane şi profesionale, că ideile lui regizorale - şi mă gîndesc la montările cu "Viziuni flamande", "Tigrul", cu "Hamlet", toate marcînd nu doar istoria teatrului "Nottara", ci şi modul profund de a înţelege şi de a face teatru pe lume - au fost moderne, suple, inteligente, cu un pas înaintea timpului. Pe urmă, am aflat cum şi-a crescut şi educat studenţii. Nu o dată mi-a povestit asta Alexandru Darie, cu amănunte care relevau o cultură teatrală, şi nu numai, solidă, precisă, adîncă. M-am văzut de atîtea ori cu regizorul Dinu Cernescu la teatru, la spectacole fel de fel şi, poate, am comentat scurt, din priviri, mai mult decît o puteau face cuvintele atunci.

În toamna aceasta, am făcut cunoştinţă cum se cade cu Dinu Cernescu. Iar bucuria a fost enormă! La Editura "Semne", iarăşi, poate nu degeaba tocmai acolo, din punctul meu de vedere, a apărut un volum care se numeşte simplu şi direct: "Dinu Cernescu. Regizor". L-am deschis în dimineaţa zilei de 14 septembrie. De Ziua Crucii. Gîndul îmi zbura spre cei care nu mai sînt, spre patimi, spre poveri, spre ispitele care mă îndepărtează de mine însămi. @N_