Cu vremea, lucrurile au devenit mai clare. Verde - un aspect general normal, deci nu trebuie sa ne ingrijoram. Galben - risc crescut, cu fenomene curente, ce pot insa deveni periculoase pentru anumite activitati. Portocaliu avertizeaza asupra unor manifestari furtunoase, neobisnuite si cu urmari serioase. Iar rosu se refera la fenomene drastice, de intensitate foarte mare si cu deosebit de grave consecinte. Deci, ca sa nu ne incurcam, cu vremea si cu Parghel situatia este identica. Diferentele sunt insesizabile, chiar si atunci când acesta din urma este, uneori, depresat sau ingrijorator de mult prea singur.
Pentru un pictor, a doua expozitie* in decurs de sase luni (prima a avut loc in mai, la o alta galerie!) inseamna mai putin o demonstratie de orgoliu si mai mult performanta de a transcende singuratatea. Insotita, bineinteles, si de inimoasa certitudine ca este viu. La 55 de ani, Virgiliu Parghel e mai mult decât viu. E vioi. Debordeaza din nou de viata, are indrazneala de a construi proiecte, de a-si parcela viitorul si de a afirma ritos ca nu oboseste niciodata. Ceea ce produce nu doar nauceala, ci si pizma.
Tablourile de la Curtea Veche sunt productia ultimilor doi ani. Si mai ales a ultimelor patru-cinci luni, perioada in care omul-pictor a pus ramasag cu destinul, cum ca isi va câstiga libertatea de a nu-si mai cocolosi pe dinauntru spaimele si isi va reconsidera principiile printr-un acord tacut cu Dumnezeu. Si deja se vede. Ele sunt impanate de culorile de baza ale "vremii exacte Parghel": verde, galben, portocaliu, rosu.
Sunetul pânzelor sale este simfonic. Asa cum tresari la acordurile binestiute din partea a doua din "A Cincea" si iti incordezi auzul spre a sesiza si cele mai filigranate armonii tocmai ale celui inspaimântat de surzenie, tot astfel iti scotocesti pe dinauntru nervul optic, ca un orbete, spre a citi mesaje
