Ultimul film al lui Cristian Mungiu et Co, adică Hanno Höffer, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu jr., face parte dintr-un proiect în care intră şi 4,3,2, filmul care a luat acum doi ani de zile Palme d’Or-ul la Cannes. Punând sub aceeaşi umbrelă nu numai patru scurt spre mediumetraje şi două mediumetraje şi încă patru autori care nu-şi declină din start propria producţie, Mungiu creează deliberat o perdea de ceaţă. Vizionând cele şase filme se poate observa că ele se aseamănă până la confuzie uneori şi că ar fi dificil fără a cunoaşte îndeaproape producţiile celorlaţi tineri regizori, nu foarte multe, să remarci unde şi-a adus aportul fiecare. Întregul film poartă însă amprenta lui Cristian Mungiu cel din scurtmetraje şi în parte cel din Occident, iar grupajul seamănă cu rezultatul unui workshop. Primele patru pot figura foarte bine ca episoade ale unui serial şi dacă în loc de patru ar fi fost doisprezece, spre exemplu, - subiecte s-ar fi găsit -, am fi avut unul dintre cele mai interesante seriale de televiziune postdecembriste. Cele patru „legende urbane“, „Legenda activistului în inspecţie“, „Legenda fotografului oficial“, „Legenda politrucului zelos“, „Legenda miliţianului lacom“ reprezintă un portret caleidoscopic al acelui comunism crepuscular, în care decupajul de cotidian anost se îmbină cu cenuşiul murdar al birourilor din Casa Scânteii transformată între timp în Casa Presei Libere (amuzant, nu?) unde era confecţionată imaginea grandioasă a secretarului general cu ajutorul foarfecii şi lipiciului, unde şedinţa de partid în uralele şi aplauzele ritmate ca un coital plescăit de buci se însoţeau cu îngrijorarea reală a politrucilor asudaţi de la ciorapi la chiloţi întru îndeplinirea sarcinilor de partid şi de stat care gestionau spectacolul jenant al bunăstării unui popor chinuit şi imbecilizat. Mungiu şi asociaţii surprind destu