La propunerea unui deputat al FSN, în 1991, Parlamentul României păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului Ion Antonescu, ca semn de mulţumire pentru „serviciile“ aduse statului român. Abia ieşite de sub poala dictaturii comuniste, instituţiile noului stat democratic se grăbeau să-l recupereze pe alt dictator, ale cărui decizii au influenţat tragic viaţa a sute de mii de români. În 1940, statul condus de mareşalul Antonescu promulga prima lege cu caracter antisemit, urmată de o serie de pogromuri, la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, şi de deportări ale evreilor şi ţiganilor din România. Rezultatul? Peste 250.000 de evrei români şi câteva zeci de mii de ţigani au murit în acei ani. O tragedie care, în urma curgerii istoriei, a devenit unul dintre cele mai sensibile subiecte ale României postcomuniste.

Dispariţiei dictaturii antonesciene i-a urmat în scurt timp impunerea unui sever regim comunist. Vreme de 50 de ani, ideologii comunişti au înlocuit criteriile rasiale folosite de către guvernarea Antonescu cu criteriile luptei de clasă. Fascismul era în primul rând anticomunist şi antimuncitoresc, abia în ultimul rând fiind amintit antisemitismul de către manualele de istorie ale României anilor ’80.

Beneficiind de sprijinul miliardarului român Iosif Constantin Drăgan, un colaborator apropiat al dictaturii comuniste, imaginea regimului Antonescu este remodelată în România de după 1989. Proces sprijinit de revigorarea partidelor naţionaliste, a căror ideologie de extremă dreaptă echivala în fapt cu imaginea aceluiaşi diavol, care şi-a schimbat doar masca. Întrucât poeţii de curte ai dictatorului Ceauşescu deveniseră, după 1989, înflăcăraţi suporteri ai memoriei dictatorului Antonescu.

Purtată însă de dezideratul integrării europene, România intră, după câteva ezitări provocate de presiunile exercitate de partidele extremiste, în normalitatea recunoaş