Au trecut aproape douăzeci de ani de la căderea regimului comunist. Amintirile încep să se estompeze, zgomotul mediatic şi ritmul trepidant al vieţii în contemporaneitate lasă prea puţin timp pentru rememorări şi analize. Generaţia celor născuţi în anul revoluţiei este astăzi în băncile facultăţilor. Este pe cale să se formeze o primă generaţie de intelectuali care nu a avut în niciun fel de a face cu regimul Ceauşescu şi pentru care comunismul nu reprezintă altceva decât un capitol din cartea de istorie, ca oricare altul. Tot ce nu este trăit direct conţine o doză de abstract, foarte multe nuanţe neştiute fără de care înţelegerea nu este deplină. Eu, de pildă, oricâte cărţi aş citi despre climatul politic şi social din anii '50, sunt convins că nu voi cuprinde niciodată complexitatea fenomenului. Pentru simplul motiv că m-am născut un deceniu mai târziu. Obsedantul deceniu este ca un puzzle care se completează în mintea mea din lectura memoriilor foştilor deţinuţi politici, din amintirile şi cărţile despre foştii lideri comunişti şi mai ales din poveştile de viaţă ale unor oameni care au trăit epoca: Alexandru George, Gabriel Dimisianu, Mihai Şora, Pavel Chihaia. Mi s-a întâmplat de câteva ori să-i aud bombănind faţă de felul în care autori mai tineri comentau în scrierile lor evenimente la care ei participaseră în mod direct. Diferenţa de percepţie dintre cei care au trăit epoca şi cei care o cunosc doar din cărţi este adesesa zdrobitoare. Există o mulţime de detalii neştiute, care, revelate, pot schimba radical datele problemei.

În anii din urmă, Dan Ciachir s-a specializat în scrierea unor cărţi de ceea ce s-ar putea numi "istorie trăită". O combinaţie plină de farmec de amintiri personale, evocări ale unor oameni celebri pe care i-a cunoscut, extrase din presa vremii şi anecdote pline de tâlc, toate pe fondul şlagărelor timpului respectiv. Pent