Pictor, sculptor, bijutier, animator, manager, autor de cărţi bibliofile, călător cu maşina, la nevoie cu trenul, dar niciodată cu avionul, revoltat din timiditate şi pasional din nevoia urgentă de a-şi înfrînge melancoliile, Mircea Bochiş părea, pînă nu demult, şi un exponent tardiv al Şcolii de la Baia Mare. Pictura sa era refugiu din peisagistica socială brută într-un imaginar pe jumătate grav, pe jumatate ironic, sculptura era un refugiu sezonier în Olanda, pe care era cît pe ce să o colonizeze, apoi, tot sezonier, prin poienile Muzeului Florean, pe care le-a şi colonizat, bijuteriile erau forme perverse de refugiu din utilitarismul mărunt în contemplaţii calofile şi baroce, iar celelalte funcţiuni, enumerate vag, confirmau şi ele aceeaşi nevoie irepresibilă de a se păstra întreg în faţa nenumăratelor adversităţi. Unui context limitativ, dezordonat şi ostil, el a încercat să-i contrapună o interioritate generoasă, coerentă şi demnă. Din această pricină şi-a imaginat o lume solidă, acreditată stilistic de cercetările asupra limbajului, iniţiate, cu mai bine de o sută de ani în urmă, de către şcoala, prietenii şi urmaşii lui Simon Holossy, în care concepte ale realului, cum ar fi peisajul, prezenţa umană sau atribute ale acesteia se manifestau exclusiv în limitele unui imaginar asumat şi aseptic.

Ca structură psihologică, Bochiş este un romantic tîrziu care beneficiază deopotrivă de subtilităţile simbolismului şi de risipa energetică a expresionismului, dar într-o variantă oarecum sceptică, uşor temperată prin luciditate şi supraveghere cerebrală. Coborît, aşadar, pe de o parte, din memoria peisagismului complex al Şcolii de la Baia Mare, în care se revarsă cam toate tendinţele europene ale timpului, şi, pe de altă parte, dintr-o filozofie abstractă a peisajului, dintr-o continuă utopie a acestuia, Bochiş reuşeşte, finalmente, un lucru surp