Ţine de o fatalitate a evocării ca, vrînd să faci portretul unui oraş ca Viena, să constaţi că imaginea lui a ajuns la tine iremediabil deformată. E ca şi cum filtrele succesive prin care a trebuit să treacă i-au alterat substanţa şi i-au netezit relieful, lăsînd în urmă coaja plată a unei efigii şterse. Şi cu cît depărtarea în timp e mai mare cu atît gradul de estompare pare să fie mai adînc. Cauza nu e de căutat într-o rea-voinţă măsluitoare, ci în dificultatea inerentă de care se loveşte fidelitatea descrierii unei metropole imperiale. Cînd e vorba să surprinzi spiritul unui loc, e mai uşor să înşiri detalii decît să surprinzi o atmosferă. În fond, puzderia de variabile din care se încheagă temperatura trecutului e atît de diversă încît, în locul unei vederi panoramice, trebuie să te mulţumeşti cu bucăţile de smalţ ale cioburilor izolate. Lucru cu atît mai valabil atunci cînd, în loc de cuprinderea minuţioasă a unei lucrări monografice, te întîmpină felia îngustă a contribuţiilor colective, aşa cum este cazul volumului coordonat de Ciprian Vălcan la Editura Bastion.

În plus, neputinţei de a reda, în amănunţime, spiritul capitalei austro-ungare i se adaugă un factor subiectiv de perturbare retrospectivă: e vorba de imaginaţia cititorului, înclinat fie să idealizeze Viena, fie s-o încarce cu propria reverie. Acelaşi lucru se întîmplă în cazul cărţilor de călătorii: nu le citeşti ca să afli ceva despre meleaguri străine, ci ca să preiei emoţia celui care a călcat acolo. Şi astfel refaci o dispoziţie după reguli strict interioare, aşadar "contrafaci" emoţia iniţială a autorului prelucrînd-o după un tipar ce nu ascultă decît de formula sensibilităţii tale. Cu ce rămîi pîna la urmă este o Vienă de uz personal, care poate avea prea puţin de-a face cu metropola istoriei reale. Numai că aceasta este o mistificare binevenită făcută din raţiuni de retrăire