Ani la rand, vara, pe plaja de la Neptun, am jucat septic cu Augustin Buzura, in urmatoarea formatie: eu in echipa cu sotia lui, Maria, iar el in echipa cu sotia mea, Domnita. Jocul, cum se stie, e pueril, dar, tocmai pentru ca nu te obliga sa gandesti, iti da ocazia sa schimbi replici traznite cu partenerii, sa bravezi, sa te rasfeti, sa te bucuri de prezenta alaturi de tine a unor oameni dragi.
De obicei, eu si Maria ii bateam zdravan pe Gusti si Domnita (nu-mi place cum suna apelativul Gusti, dar nu l-am inventat eu). Bineinteles, daca ar fi intrebati, adversarii nostri ar sustine exact contrariul. Totusi, acesta e adevarul: ii bateam de-i snopeam. Si nu numai ca-i bateam, dar faceam (eu, nu Maria, care e o fiinta tacuta) mare caz de fiecare victorie a noastra, anuntand-o in repetate randuri cu surle si trambite, pentru a o aduce la cunostinta tuturor celor de pe plaja. In plus, cu un sadism despre care crezusem pana atunci ca-mi e strain, rasuceam cutitul in rana invinsilor. Practicam o fanfaronada cu nimic mai prejos decat aceea a lui Cassius Clay. Vorbeam cam asa:
- Uita-te la mine, Gusti! Par un om obisnuit. Am doua maini, doua picioare, ca toti oamenii. Am un cap pe umeri, cu doi ochi si doua urechi, cu nas si gura, ca toata lumea. Si totusi, totusi. Cand joc septic ma transform miraculos, devin regele septicului, invincibil, inegalabil, inexpugnabil. Nu s-a nascut din trup femeiesc barbatul care sa ma poata bate la septic!
Intr-o dimineata Augustin Buzura a venit pe plaja cu un aer de om nedormit.
- Am dormit foarte prost, ne-a explicat el, am avut un cosmar. Se facea ca Alex, cu o figura schimonosita, malefica, cu bratele ridicate in sus si degetele raschirate, vine asupra mea, ca o pasare de prada, croncanind inspaimantator: "Par un om obisnuit. Am doua maini, doua picioare, ca toti oamenii..." Si asta, ganditi-va, o noapte intreag
