Nu demult, Dan Stanciu şi Iulian Tănase publicau, şi împreună, şi independent, sub egida Editurii Locul Tare. Volume elegante, toate, de un suprarealism calofil şi programatic. (Parazitul azurului din 2006 sau Mergi cu alţi paşi din 2007 în dreptul celui dintâi. Ochiul exploziv din 2006 şi Abisa din 2007 în dreptul celui de-al doilea. Trusa instalatorului de umbre în dreptul amândurora.) Mai aproape de noi, cu nici un an în urmă, Sebastian Reichmann ieşea, la Cartea Românească, cu o colecţie de poeme itinerante, Mocheta lui Klimt. Scrise ici şi colo, în mari oraşe sau în spaţiile feroviare dintre ele, versurile acestea nu erau cu nimic mai ocazionale decât ale unui sedentar de cursă lungă. În plus, aveau, fără a fi propriu vorbind turistice, un farmec coloristic indistinct. Între timp, locurile par să se fi înmuiat, mochetele - să se fi prăfuit, echipele - să se fi rearanjat.

Iulian Tănase dă, de unul singur, o carte sub aşteptări (iar aşteptările mele se referă la subtila oraţie pe mai multe voci din Iubitafizica). Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu - un cadavru, de bună seamă că desăvârşit, dar chiar şi-aşa lipsit de viaţă. Dacă unul din imperativele suprarealismului originar era arderea din temelii a bibliotecilor, una din culpele celui de azi constă în potolirea grăbită a incendiului de odinioară. Nu întâmplător, printre protagoniştii Adorei, se numără un pompier. Ştie subconştientul ce ştie:

"Era un pompier mistic cel puţin aşa se spune/ el nu lupta cu flăcările el vorbea cu ele/ el nu stingea incendiile el le îmblânzea/ focul era prietenul lui din copilărie/ crescuseră împreună în penumbrele aceleiaşi fierării/ nu el nu stingea focul niciodată nu îl stingea/ era un pompier cumsecade/ avea o casă frumoasă un câine galben/ trei copii cinci copaci iarbă din belşug/ şi mai ales avea o nevastă minunată/ cu un nume indescifrabil/ ea era