Cu un an în urmă, la 4 octombrie 2008, se stingea la Lisabona unul din cei mai mari prozatori ai epocii post-revoluţionare portugheze, Dinis Machado. Cartea sa, Ce spune Molero, a spart toate canoanele timpului, inaugurând era noului roman portughez - şi poate chiar universal. Cert este că, după această "carte-bombă" cum a fost unanim considerată, atât în ţara sa, cât şi în numeroasele ţări unde a fost tradusă imediat după apariţie, nu s-a mai putut scrie ca înainte.

Când, în 1980, fosta Editură Univers (cea corectă!), care, în izolarea şi îngheţul intelectual în care trăiam, prin traducerile pe care le publica reuşea să deschidă ferestre spre lumea liberă ce ne era interzisă, mi-a făcut propunerea să o traduc, cu recomandarea "Citeşte-o şi vezi dacă ţi se potriveşte, pentru că nu seamănă cu nimic din ce ai tradus până acum", am rămas mai întâi perplexă, derutată, chiar speriată... Pe măsură însă ce înaintam în lectură, mă simţeam purtată parcă spre o altă lume, necunoscută dar fermecătoare, care m-a cucerit definitiv. Am tradus cartea cu o imensă bucurie (mi-am format astfel gustul şi mâna pentru viitoarele mele traduceri din Lobo Antunes!), iar ce s-a întâmplat pretutindeni s-a întâmplat şi la noi: a fost imediat îmbrăţişată de critica - atât de parcimonioasă faţă de traduceri atunci ca şi acum - astfel că, deşi ciuntită de cenzură, Ce spune Molero a suscitat mai multe cronici decât se scriseseră vreodată despre o traducere a mea.

Când am început să călătoresc în străinătate şi în Portugalia, l-am cunoscut pe autorul acestei unice cărţi (tot ce a scris ulterior nu s-a mai ridicat la nivelul lui Molero), şi l-am simţit imediat ca pe unul din marii mei prieteni, de care mă legau nebănuite afinităţi. Un vis al meu, în toţi aceşti ani, era să reeditez cartea în versiune integrală. S-a întâmplat în 2006 ("Cartea de pe noptieră", Humanit