Regimul terenurilor şi imobilelor din România n-a fost clarificat, din păcate, nici la 20 de ani după Revoluţie. Consecinţele: multe investiţii - publice sau private - sunt îngreunate de lipsa unui statut clar ar terenurilor. În plus, lacunele legislative în domeniul proprietăţii au fost unul din factorii care a favorizat corupţia (dezvoltarea unor reţele de tranzacţionare a drepturilor litigioase, ancorate în funcţionari din primării). România este campioană la procese ş

Regimul terenurilor şi imobilelor din România n-a fost clarificat, din păcate, nici la 20 de ani după Revoluţie. Consecinţele: multe investiţii - publice sau private - sunt îngreunate de lipsa unui statut clar ar terenurilor.

În plus, lacunele legislative în domeniul proprietăţii au fost unul din factorii care a favorizat corupţia (dezvoltarea unor reţele de tranzacţionare a drepturilor litigioase, ancorate în funcţionari din primării).

România este campioană la procese şi condamnări la CEDO pentru nerespectarea dreptului de proprietate: 29.000 de plângeri până în 2007 şi peste 9.000 de procese pe rol. Majoritatea proceselor intentante de foştii proprietari au fost câştigate. Nu ar trebui să ne mire, în condiţiile în care, în prima variantă a Constituţiei, proprietatea nu era garantată, iar fostul preşedinte, Ion Iliescu, declara în trecut că „proprietatea e un moft”.

Primul demers post-decembrist pentru transferul proprietăţii terenurilor de la stat către privat a fost adoptarea Legii 18/1991 – a fondului funciar. Însă, aceasta limita dreptul de proprietate la 10 hectare pe familie. Potrivit legii, românii puteau ca, în loc de pământ, să primescă acţiuni la societăţile agricole. Primeau în schimb dividende şi „echivalentul a 300 de kilograme de grâu pe hectarul constituit ca acţiuni”. De asemenea, anumite categorii de foşti proprietari aveau dreptul la doar 10% din profit