Una dintre principalele provocări ale tranziţiei a fost transferul proprietăţii din sectorul de stat în cel privat: chit că este vorba despre terenuri şi clădiri sau despre societăţi comerciale. Programele de privatizare în masă – care vor rămâne în istorie sub denumirea populară, de „cuponiade” – sunt un exemplu de intenţii bune, care sfârşesc prost. Efectul: multe din fabricile şi uzinele care, de bine, de rău produceau ceva pe vremea lui Ceauşe

Una dintre principalele provocări ale tranziţiei a fost transferul proprietăţii din sectorul de stat în cel privat: chit că este vorba despre terenuri şi clădiri sau despre societăţi comerciale.

Programele de privatizare în masă – care vor rămâne în istorie sub denumirea populară, de „cuponiade” – sunt un exemplu de intenţii bune, care sfârşesc prost.

Efectul: multe din fabricile şi uzinele care, de bine, de rău produceau ceva pe vremea lui Ceauşescu, chiar dacă erau energofage şi depăşite tehnologic, au fost reduse la ruine. Acum sunt valoroase doar pentru terenurile pe care stau. În multe dintre cazuri noii proprietari sunt actuali milionari de Top 300 (fraţii Păunescu, Cristescu, Sorin Ovidiu Vîntu, familia Voiculescu), îmbogăţiţi în vremuri capitaliste, dar care-şi datorază averea conexiunilor cu oameni din vechiul sistem.

În România, au avut loc două mari cuponiade: cea din ’92 (Legea 58/1991), prin care fiecare român în vârstă de peste 18 ani a primit o hârtie cu cinci cupoane în valoare de 5.000 de lei vechi fiecare (în total 25.000) şi cea din ’95, când s-au împărţit cupoane nominale de 975.000 de lei. Sumele păreau impresionante la momentul respectiv. Însă, înainte ca oamenii de rând să aibă posibilitatea să le valorifice, au fost erodate de inflaţie sau cumpărate la preţ de nimic de „băieţii deştepţi”. Potrivit legii din ’91 , 30% din acţiunile firmelor din România urmau să fie repartiza