Bineinteles ca nici vara aceasta n-a uitat sa-si coboare vipiile din cer, ingreunand respiratia verde a ierbii, cu spaime nelamurite.
Nu stiu de ce revad in minte astazi lumina, frumusetea unei alte veri, rostogolirea ei prin timp... O vacanta, asezata undeva in amintire. O intamplare, unde personajele sunt eu, fratele meu si Vigo. Asa il numiseram pe fazanul pe care ni-l daruise noua, copiilor din vremea aceea, un coleg al tatei de la serviciu, probabil si-un pasionat vanator. La drept vorbind, Vigo ii apartinea mai mult fratelui meu, desi eu avusesem prima inspiratia sa-l strigam astfel. Aproape insistasem in privinta asta. Cu nici un chip nu reusesc sa-mi explic cum de alesesem numele acelui vrajitor intelept si pasnic dintr-o poveste transformata intr-un serial de televiziune. Poate m-au convins machiajul si costumatia lui, coloritul vesmintelor... ce purtau un aer neobisnuit, oarecum ca de pasare.
Chiar din primele momente am vrut, am cautat sa ma apropii de vietatea aceea, dar fara vreun rezultat promitator. Se misca iute, sacadat, pandindu-ne orice clipa de neatentie. Sarea-n laturi si ramanea in expectativa, de cate ori imi varam o mana plina cu graunte printre zabrelele custii sale. Ce mai, era salbatic, crescut in padure, si nu lasa pe nimeni sa se aplece asupra lui cu afectiune. Insa existau si niste zile (nu neaparat sambata dupa-amiaza sau duminica), cand i se dadea drumul sa zburde prin peticul nostru de gradina ingradita c-un gard scund. Cred ca ii starneau amintiri placute izul reavan al pamantului, incalcelile de ramuri, tulpinite si frunze verzi... Si mai cred ca se simtea in largul sau atunci cand, stand in picioare langa trunchiuri de copaci, isi intindea alene o aripa-n jos, precum o mantie cavalereasca. Il banuiam ca pozeaza. I-am fi ingaduit plimbari mai dese prin gradina si ne straduiam sa-i prelungim "iluzia" libertatii cum n
