Recentele mobilizări sin-dicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă“ la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi autovictimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis“ în Sectorul 5, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipsesc poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar - în politică, morală, finanţe sau demografie -, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil on line) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane de persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rată de activitate medie a ţări