Dezamăgit în 2000 de neînscrierea echipei în prima ligă, a luat-o de la capăt cu juniorii. Acum îi coordonează pe antrenorii din România din postura de preşedintele al Colegiului Antrenorilor Cu Florin Nini rar apuci să stai la o bârfă. Chiar şi când îl prinzi pentru un sfert de ceas tot nu poţi schimba prea multe vorbe, telefoanele îi sună continuu.
Trăieşte doar pentru baschet, respiră doar baschet. Facultate, Federaţie, propriul club, îi răpesc orice secundă care ar putea să însemne altceva decât sportul căruia i-a dedicat viaţa.
"Plec la şapte de acasă şi ajung la miezul nopţii, dar cine crede că se poate performanţă fără sacrificii în sport şi nu numai, nu o să cunoască senzaţia victoriei totale" , spune Nini.
Totul a început acum un deceniu şi jumătate, în ultimul an la carierei de jucător.
"Decanul de atunci al facultăţii, Dumitru Sârbu, mi-a influenţat viaţa decisiv, m-a aruncat direct în vâltoare. Terminasem facultatea ca şef de promoţie şi mi-a propus să rămân la catedră. Peste câteva luni mi-a dat pe mână echipa de seniori de la CSU. Nimeni în afară de el nu-mi dădea şanse, dar în al doilea an promovam în prima divizie de unde Galaţiul lipsise 14 ani" , descrie mândru Florin Nini începuturile carierei de antrenor.
Tinereţea lui şi a jucătorilor l-au costat retrogradarea, dar a revenit repede, în 1999, cu o echipă ce rămânea în prima ligă.
"Am crezut în renaştere precum Phoenix"
A urmat o lovitură cruntă, al doilea moment care i-a marcat destinul. Conducerea clubului nu a găsit bani să susţină echipa şi a nu mai înscris-o în campionat în 2000. Dezamăgit de sistem, şi-a întors faţa spre copii, pe cont propriu. Împreună cu prietenul său, Gelu Cazanovschi, a înfiinţat o şcoală privată de baschet, "Phoenix".
"Am luat-o mereu de la capăt, am crezut mereu în
