În lumea fizică şi în universul mediatic, prostia cântăreşte exact cât inteligenţa. Dacă-i dai ghiont, chiar mai mult. Nu există faţă fără revers şi nici faptă fără răsplată. Lucrurile sunt mai degrabă simple, ca în poveşti. Tot ceea ce vrei şi obţii are un preţ - iar preţul nu e niciodată mic. Izbândeşti într-o parte, pierzi în alte zeci. Nimeni nu ştie care e preţul corect pentru bunăstare sau libertate. Democraţia e, de exemplu, unul dintre bunurile de larg consum pe care fiecare îl cumpără, dar şi pe care, imediat, îl priveşte pieziş, cu mult reproş.
La noi, după ’90, a existat o reacţie populară spontană împotriva prezumţiei de nevinovăţie. După logica vechiului regim, fiecare cetăţean era vinovat până nu-şi dovedea nevinovăţia. Noua logică democratică i-a adus pe mulţi (şi pe subsemnatul) la disperare. Cât mai trebuia să aştepte Justiţia să înfunde un inculpat? Nu erau dovezile zdrobitoare? Ce tot moşmondea avocatul să facă din cal măgar? Nu-i clar pentru toată lumea ale cui sunt vina şi pedeapsa? Ei bine, nu. Chiar dacă mă prefac că accept parcursul îmbârligat al procedurilor, în mintea mea s-a dat deja verdictul. Şi mă bucur când constat că realitatea îmi dă dreptate.
O altă cucerire democratică scump plătită e dreptul mulţimii la cuvânt. A dispărut noţiunea de „mulţime tăcută“. Poporului i s-a scos pumnul ideologic din gură. Cu calificare sau fără, cu îndreptăţire sau numai aflându-se în treabă, cetăţenii se exprimă plenar, în deplinătatea capacităţilor mintale. Rezultă un zgomot asemănător radiaţiei cosmice primordiale, care egalizează totul. E o combinaţie letală de prostie mânjită cu inteligenţă. De îndată ce a emis careva o judecată corectă, apar, ca la cutremur, zeci de replici oligofrene. Cantitatea bate calitatea la puncte. E o supă râncedă de vorbe scoase din burtă, o salată de concepte care sparie gândul.
Di
