Marţi, 29 septembrie 2009. La ora 11:48 fix expiră ultimatumul dat de Emil Boc PSD pentru a numi un alt titular la ministerul Administraţiei şi Internelor. La 11:48 fix, Emil Boc apare la tribuna sălii de presă a Guvernului pentru a anunţa că propune PSD numirea unui interimar la MAI. Termen de gândire: până la 13:00 fix.

Dacă până la 13:00 fix nu primeşte nici o propunere din partea PSD, va trimite la Cotroceni propunerea de revocare a lui Dan Nica.

La 13:00 fix, Emil Boc îşi face din nou apariţia la tribună şi anunţă că va trimite propunerea, ultimatumul a expirat fără ca PSD să fi înaintat vreo propunere.

În după-amiaza zilei de marţi, toţi comentatorii s-au mirat, nu fără o anume admiraţie de precizia de cronometru a lui Emil Boc.

Pe mine, această precizie (surprinzătoare la politicienii români dacă ne gândim că Regele Carol I şi-a înscris printre măreţele realizări ale domniei sale, alături de Palatul CEC-ului şi Podul de la Cernavodă, începerea la fix a reuniunilor cu miniştrii) nu m-a mirat.

Pentru că ea confirmă, mai mult decât alte gesturi şi declaraţii că la nivel înalt s-a jucat o telenovelă.

Când vine vorba de politicieni, apare rapid referirea la teatru sau, mă rog, la comedie. Nu întâmplător, politicienilor li se mai spune şi actori politici, sugerându-se astfel că joacă o piesă de teatru.

Un spectacol de teatru - chiar şi unul de pe scena unei şcoli populare de artă - presupune o minimă subtilitate.

În cazul aşa-zisei Crize politice, nu poate fi vorba de o piesă de teatru.

Scenariul, intrările şi ieşirile, gesturile, dar mai ales replicile şi monoloagele ţin de telenovelă.

Aşa cum am mai scris, telenovela se deosebeşte de piesa de teatru sau de filmul artistic prin publicul căruia i se adresează. Un public fără prea multă educaţie intelectuală, dar mai ales înclinat să trăi