Adolescenţii cunosc astăzi efectele distrugătoare ale drogurilor. Dar în anii ‘90, când România abia devenea ţară de consum, tinerii îşi dădeau măsura teribilismului cu noua „distracţie”. Acum, cei care au supravieţuit se luptă încă să-şi refacă viaţa. Când ieşi din Bucureşti spre comuna Grădiştea, după ce treci de strada Libertăţii şi coteşti la stânga pe strada Şocului, îţi ies în cale, dintre copaci, o biserică veche, iar vizavi, un parc cu leagăne şi tobogane multicolore, de unde răzbat câteva chiote. Drumul se duce în curtea mare a centrului Teen Challenge, un ONG care îi ajută pe dependenţii de droguri să-şi depăşească problemele. Porţile, mereu deschise, sunt păzite de Leuţu’, un câine de pripas, cu o ureche bleagă.
Dincolo de ele, o casă albă, pe două niveluri, în spatele căreia se-ntinde un lac. Seamănă cu o tabără de tineret. Într-un fel, chiar aşa şi este, doar că din tabăra asta nu pleci peste zece zile, ci peste un an, şi nu ca vii să te relaxezi, ci pentru a-ţi schimba viaţa. Pe gratis.
În curte, trei băieţi meşteresc nişte rafturi din câteva şipci de lemn. Alţii au de lucru în casă, unde montează o cabină de duş. Ei vin aici voluntar, ba mai dau şi interviu ca să fie primiţi, însă mulţi renunţă pe parcurs, pentru că programul e foarte intens. Solicitant ca la şcoală şi strict ca în armată. În trei ani de când există centrul, 100 de toxicomani i-au trecut pragul. Doar opt au reuşit însă să primească diploma de absolvire.
Cătălin e primul dependent de droguri care a terminat programul. Acum, la 27 de ani, el este angajat al ONG-ului şi reprezintă un model pentru ceilalţi, o dovadă pentru cei care cred că drogaţii n-au nicio şansă de recuperare. Avea 17 ani când a fumat prima dată heroină. Cei 12 băieţi din gaşca lui erau deja versaţi.
Presiunea grupului şi curiozitatea l-au împins de la spate.
