„Judecătorii vor să o facă, juraţii vor să o facă. Toată lumea vrea să şi-o tragă cu puştoaice”.

Roman Polanski, un regizor strălucit („Pianistul” pare filmat cu graţie divină) cu un destin halucinant şi tragic, vorbeşte fără regrete despre noaptea când, drogat fiind, a făcut sex cu o copilă îmbătată. E cinic şi invocă ipocrizia celor care îl condamnă: „Nu avea treisprezece ani. În câteva săptămâni împlinea paisprezece, dacă vreţi să ştiţi”.

Polanski a fost arestat în Elveţia pentru că a fugit, trei decenii, de justiţia americană. Pledase vinovat la acuzaţia de sex cu un minor. Nu s-a simţit niciodată aşa. Anii ‘70 au fost o iluzie şi o supradoză. „Playboy” publicase pictoriale cu fete mai mici decât cea abuzată de el. Starurile de la Hollywood trăiau voluptatea depravării, cocaina venea în plic, cu celebritatea. Promiscuitatea universului în care se învârtea nu este o scuză (Polanski ar fi trebuit să suporte un proces). Lumea decăzută, care se înalţă ca zidurile unei închisori în jurul tău, oferă însă o explicaţie. Departe, în cartierele sărace ale Americii consumeriste şi haotice, tineri anonimi şi confuzi îşi injectau heroină în deznădejde. Ca şi Polanski, trăiau între repere obscure şi minţi rătăcite.

Hubert Selby Jr. s-a născut pe 23 iulie 1928. Cincizeci de ani mai târziu, după ce scăpase de dependenţa de morfină, publica un roman puternic, de forţa unei bombe care explodează acolo unde am învăţat că e inima. „Requiem pentru un vis” nu e o carte despre toxicomani. E o fotografie făcută din cădere. Cuvintele lui Selby Jr. au ajuns, mai târziu, pe peliculă, într-un film cu o coloană sonoră care sună aşa cum trebuie că sună secundele dinainte de moarte. Sunt amintiri violente despre cum drogurile amputează dragostea, mutilează şi te lasă singur ca un nou-născut fără şanse. Traversăm timpul şi Oceanul. În Berceni, în anul 2009,