În ultima vreme aud tot mai frecvent discuţii despre formarea unor noi partide. Au mai fost astfel de mode prin Bucureşti, niciodată depăşind stadiul de pură conversaţie pleziristă la o cafea prelungită. De data aceasta însă, contextul este schimbat - partidele actuale nu reuşesc să iasă dintr-o prăbuşelniţă prelungită, campaniile electorale frecvente acoperă orice fel de dezbatere serioasă, ţara este măcinată de trei crize în acelaşi timp: economică, politică şi socială. Ai spune că este momentul cel mai nepotrivit să faci teorie. Dar vorba veche funcţionează - teoria este cea mai bună practică.

Dezbaterile actuale sunt generate de un sentiment crescând că felul cum este organizată societatea românească nu satisface pe nimeni. Astăzi, în octombrie 2009, sunt foarte puţine domenii în care putem spune că oamenii sunt mulţumiţi de ceea ce se întâmplă. De la tabloidizarea presei şi până la murdărirea apelor şi a pădurilor; de la lipsa şoselelor până la tragedia căilor ferate; de la traficul infernal din oraşe şi până la sistemul de pensii; de la şpaga omniprezentă în spitale şi până la răspândirea alarmantă a traficului de droguri în şcoli; de la durata greu de suportat a proceselor şi până la ineficienţa administraţiei publice. Puteţi continua dumneavoastră lista... Au fost destul de rare momentele în istoria contemporană a României postrevoluţionare în care nimeni să nu fie mulţumit de nimic. Sau toată lumea să fie nemulţumită de orice.

Consecinţele unei asemenea stări de lucruri sunt vizibile în fiecare colţ: România pierde teren în comerţul internaţional, scade în influenţă politică, este redusă la rolul unei mici capitale marginale a lumii, unde nu se întâmplă nimic de obicei, iar când se întâmplă ceva este îndeobşte exotic. Nivelul de trai scade, serviciile publice se deteriorează, migraţia pentru muncă se accentuează, generând o hemoragie de talente,