Râsul e molipsitor, plânsul nu.

La teatru, la comedii, râde toată sala, dar la tragedii lăcrimează doar câţiva spectatori. Şi aceia discret. Dacă istoria ar fi cunoscut un singur caz cu mulţimi plângând, momentul ar fi rămas de referinţă.

Vedetele vin toate în public râzând sau prefăcându-se vesele. Vedetele prezintă detergenţi sau alifii pentru hemoroizi, râzând fericite. În ceea ce priveşte hemoroizii, cred că vedetele râd fericite fiindcă îi au alţii, iar ele au treabă numai cu reclama pentru alifie. Râsul şi plânsul sunt descărcări nervoase. Plânsul nu e subiect pentru cercetătorii ştiinţifici. Despre râs însă se simt îndreptăţiţi să semneze articolele privind efectele lui asupra sănătăţii până şi cei mai sobri gazetari.

Totuşi, de ce râd ca proastele blondele de la televizor? De ce nu vorbeşte nici una, fără să se hlizească?

De ce doar bărbaţii consideră că se cuvine să fie şi gravi?

De ce femeile râd mai mult şi plâng mai des ca bărbaţii?

De ce femeile, care prezintă ştiri cu morţi şi răniţi, surâd graţios tot timpul?

De ce se simt atâtea persoane publice dezlegate la vulgaritate şi la vorbire stupidă, când se râde în jur?

De ce sunt atât de veseli politicienii, când discută despre scăderea PIB-ului şi despre criza economică?

Totuşi, de ce e atât de veselă România, când toată planeta stă încruntată cu ochii pe indicii bursieri? De ce râd la noi până şi criminalii, când sunt băgaţi în cătuşe, iar hoţii doar că nu se tăvălesc pe jos de râs când sunt prinşi de poliţişti?

E vorba de o stare de spirit pozitivă sau de o voioşie endemică? Vedetele tv din toată lumea fac primii paşi pe platou cu faţa luminată de zâmbet, dar numai pentru a le răspunde celor care le aplaudă apariţia, fiindcă apoi râd numai când şi cât trebuie. Vedetele noastre tv nu numai că râd, dar se şi sc