"În 1989 lucram la o fabrică de încălţăminte", povesteşte Ioana Mareş. "Eram proaspăt angajată, abia terminasem profesionala, şi m-am dus la lucru cu aşteptări imense. Vă daţi seama, văzusem la televizor tot felul de vizite ale lui Ceauşescu în fabrici şi uzine, făcusem în şcoală şi noi câteva vizite de-astea şi eram fascinată de ritmul de lucru pe care îl văzusem «oficial».
Când am intrat în fabrică, m-au repartizat la o linie de finisare. Practic, făceam ce era mai uşor - puneam şireturi sau aranjam perechile de pantofi în cutii de carton. Dar, în primele zile, mi-am dat seama de ce mama şi tata râdeau de entuziasmul meu pentru intrarea în rândurile muncitorimii socialiste. «Oi vedea tu ce-o fi la Cooperativa Munca în Zadar», îmi zicea mama.
Şi, în câteva zile, am văzut. Zeci şi sute de perechi de sandale, pantofi, cizme, mocasini, şoşoni, stocate în cutii pentru a merge niciunde. Sute de cutii stivuite în depozite imense, peste care se aşternea praful. Şi mâinile mele care băgau şireturi negre, gri, maro sau aranjau perechile cu repeziciune, pentru a împlini norma.
Nu îmi mai amintesc câte trebuia să iasă de pe linia de producţie şi să fie gata ambalate la sfârşitul zilei. Ştiu însă că întotdeauna depăşeam «target-ul», cum îi zice acum. Şi eram lăudate şi ajungeam prin rotaţie şi la panoul de onoare de la intrare, dar niciodată nu am văzut în vreun magazin o pereche de încălţări făcute (şi) de mine.
La vremea aia circula printre noi, muncitoarele cu halate şi batice gri, zvonul că lucram pentru export. Ei bine, în cele şase luni din '89, cât am lucrat acolo, nici măcar o cutie nu s-a mişcat din depozit. După vreo două săptămâni învăţasem să fac treaba de mântuială, ca toată lumea din fabrică. Şireturile puteau să fie introduse şi strâmb, perechile puteau foarte bine să fie şi aruncate aiurea în cutie, or
