Pe 8 octombrie 2009, scriitoarea de origine română şi expresie germană Herta Müller a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Sursa: Codrin Prisecaru

Şi cum presa autohtonă „combate bine”, polemica pe tema Nobelului încă nu s-a stins. S-a scris că e un Nobel şi pentru România, că e o jumătate de Nobel, că Herta Müller îşi reneagă originile, că Herta Müller a câştigat nu datorită, ci în pofida faptului că e româncă. Apoi, cel mai şocant, s-a scris că a câştigat nu din cauza, ci datorită Securităţii şi a traumelor provocate de regimul totalitar. S-a scris totul, dar nimic despre cărţile Hertei Müller.

Nimic despre natura acestui premiu. Nimic despre istoria lui, care ne-ar putea ajuta să-i înţelegem particularităţile. Jurnaliştii români s-au adunat la o ciozvârtă de Nobel, pândind declaraţiile unei scriitoare născute în Banat, dar publicate în România cu 5 titluri, din totalul de 24 – dintre care 4 în traducere! E interesant de notat faptul că tot 5 titluri i-au fost traduse şi în limba daneză.

Scriitoare cu cratimă

La fel ca Salmon Rushdie sau Toni Morrison, Herta Müller este unul dintre scriitorii a căror descendenţă se scrie cu cratimă. Născută în România într-o familie de şvabi – făcând deci parte dintr-o minoritate etnică, într-o ţară aflată sub regim totalitar –, scriitoarea se refugiază în Germania în 1987. Prin urmare, aşa cum transpare şi din scrierile sale, conştiinţa sa nu este cea a unui simplu imigrant: ea încearcă să refacă în sens invers exilul familiei, devenind însă victima unui exil la puterea a doua. Acest statut îi dă o libertate paradoxală, o mobilitate înfricoşătoare, cea de a privi lucrurile şi din afară, şi dinăuntru – tehnică folosită şi în romanul poetic-violent „Animalul inimii” (Editura Polirom).

Sensibilitatea Hertei Müller este o sensibilitate de exilat, de flotant existenţia