Relu a trecut prin Ploieşti în toamna anului '89 pentru o scurtă vizită cât trei probe de examen şi două descinderi în restaurante în care a făcut foamea. Penuria acută în care se zbătea capitala prahoveană l-a dus cu gândul la "Cornul abundenţei" din care se înfruptase pe litoralul văratic, deşi... şi acea degustare a presupus un final "incomod".
"La începutul toamnei eram în Ploieşti, pentru examenul la facultate - a doua sesiune. Dădusem şi în prima sesiune. Nu la un profil politehnic însă, mânat de frica armatei în termen, am reuşit în două luni să mă pun la punct cu analiza, algebra şi geometria. Aveam rubedenii în Ploieşti la care-am tras atunci, dar parcă mi-era jenă să fiu pe capul lor şi cu mâncarea, mai ales în condiţiile în care acolo nu se mai găsea chiar nimic.
Oricum, după primul examen, am fost la ei la masă, că au insistat, dar i-am rugat ca a doua zi să nu mă aştepte, că mă voi duce cu ceva amici în oraş. Aşa că, după cel de-al doilea examen m-am îndreptat către un restaurant ce-mi fusese recomandat cu căldură: Caraiman. Mă aşez la o masă, vine ospătăriţa şi cer o porţie de mici. «N-avem!», răspunde scurt. «Cârnăciori, atunci.» «N-avem!» «Poate merluciu...?», am continuat eu, cu inima strânsă, ştiind totuşi că cel puţin ăla se găsea pe toate drumurile.
«N-avem!» «Bine, dar aveţi ceva de mâncare?», întreb eu, pierzându-mi răbdarea. «Hamsii sărate.» Mă rog, asta e, am înghiţit micronii ăia de peşti săraţi ocnă şi gata. A fost un şoc, eu ştiind că în Constanţa, când mergeam la un restaurant cu colegii să bem şi noi un vin, nu ne dădeau decât dacă luam şi mâncare, de obicei friptură mai cu os, mai cu grăsime, dar friptură.
Şi nu prea ne ţineau buzunarele, aşa că ne rugam de ospătar, îi dădeam bacşişul înainte, dar tot nu ne aducea vinul fără să luăm măcar o porţie.
Ziua următ
