- Cultural - nr. 397 / 13 Octombrie, 2009 LADA DE ZESTRE Nu ne putem pune de-a curmezisul mersului istoriei. Vrem, nu vrem, ne place, nu ne place, sunt lucruri care pierd trenul vremurilor, raman in urma, sunt ingropate in uitare, indiferenta, inutilitate, considerate ca fiind depasite, neconforme cu ritmul in care orizonturile de cunoastere isi deschid baierele. Ne purtam ca in fata unei fatalitati, neputinciosi, invinsi, acceptand sub ochii nostri transformari pe care nici mintea, nici sufletul nu le puteau concepe mai ieri. Multi dintre noi inca mai avem in adancul fiintei noastre cuibarite timpuri care sunt acum, si la propriu si la figurat, dintr-un alt veac, mult mai indepartat insa decat cel pe care l-am insotit in unduirile sale. Multi mai intoarcem privirea, incarcati de nostalgie, spre orizonturi trecute, cu regrete ca n-am putut opri timpul in loc, ca n-am putut conserva clipa si am lasat sa se piarda, sa se strice comori care pareau de-o seama cu vesnicia. Fireste, ne intrebam ce mai putem face, cine trebuie sa faca ce-i de facut, cum sa faca, pentru a mai pastra ceea ce se mai poate pastra, pentru a restitui macar prin cuvant ceea ce am irosit, prea grabiti sa fim pe placul timpului!? Satul nostru nu mai este demult ceea ce a fost, s-a lasat ademenit de ispite si a cazut in pacatul de a se pierde pe sine, devenind altceva, difuz, confuz, nici Paradis, nici Infern, o lume in cautarea propriei identitati, imbatranita, sedusa si abandonata. Ne ramane sa cautam cu infrigurare, teama, speranta in lada de zestre, sa vedem daca a mai ramas ceva bun acolo, de purtat, de aratat lumii, care vrea sa ne recunoasca, sa ne cunoasca, asa cum suntem in datele care s-au adunat de-a lungul istoriei. Dar cum trebuie umblat in lada de zestre sa nu se destrame si ce-a mai ramas? Mai are cine sa caute cu migala, cu rabdare, cu grija pentru a nu ne scapa inca o data