Ionel BOSTAN • "Scopul lui Dumnezeu din veacuri vesnice a fost ca fiecare fiinta creata, de la serafimul luminos si sfant pana la om, sa fie un templu in care sa locuiasca Creatorul" (DA 161).
Acu`, la vreme de iarna - sa tot fi fost ca la vreo doua-trei saptamani dupa Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de strabatut Tachita Badeanu, pana la halta, era adanc brazdat cu plug purtat de tractor cu senile de tanc. Pamantul era inghetat bocna, iar omatul, asezat suluri, era cand inalt de un stat de om, cand spulberat cu totul de intrai pana la genunchi in santul araturii impietrite. Viscolul facea ca de la o zi la alta sa nu se pastreze urmele vechi si daca mai punem la socoteala si nelipsita ceata, intelegem ca era o adevarata aventura ca, pe timp de noapte, sa poti tine directia buna. In dimineata asta, asa cum ii dicta bioritmul lui, Tachita se trezi, isi lua geanta de navetist pregatita de nevasta-sa si porni la drum, asa cum o facuse de mii de ori. Frigul din casa-i de chirpici, acoperita cu valuri de carton bitumat flendurit de vant, facea ca ai lui sa mai stea chirciti prin carpele patului ceasuri bune pana la ziua. El, in lupta cu troienele, se incalzea numaidecat, si pentru ca avea timp berechet, in singuratatea drumului, medita la o groaza de subiecte. Cele mai multe priveau dificultatile traiului zilnic. Cateodata il mai incerca si cate un sentiment de frica. De lupi, duhuri rele, stafii... Din cand in cand se oprea sa-si aprinda cate o maraseasca. Se imbarbata dregandu-si glasul si scuipand cu putere, asa ca sa degajeze in jur ideea de stapanire de sine. Asta daca ar fi cineva prin preajma. Nu mai stie de la cine auzise ca atunci cand mergi noaptea singur pe camp sau prin padure nu trebuie sa privesti inapoi, indiferent ce zgomote apar. Apoi, de te auzi strigat pe nume, sa nu raspunzi nici in ruptul capului, ca poate fi Necuratul si mutesti sau p
