Entuziasmul copleșitor iese repede din calcul. Nici vreun simț monstruos dezvoltat al datoriei civice. Nici măcar puterea obișnuinței (n-am găsit întotdeauna motive să merg la vot). Atunci de ce?

1. Pentru că prea mulți candidați nu vor de fapt să aibă alegători care gândesc. Dacă ar avea prea mulți, atunci ar trebui și candidații să vină cu niște propuneri gândite de platforme electorale. Cu niște strategii viabile. Multă muncă pentru ei. Mai bine dacă se duc doar cei care nu cer decât niște pomeni electorale. Mult mai simplu.

2. De teamă. Da, mă duc la vot de teamă că dacă nu mă duc, voi afla că totuși am votat. De teamă că dacă nu mă duc nici eu și nici alții care gândesc, se vor duce doar cei care nu o fac. De teamă că dacă nu votez, mă voi simți mai puțin în drept să cer socoteală de ceea ce se întâmplă. De teamă că lăsăm politica doar pe mâna politicienilor și a becaliștilor, vadimiștilor. Bine, poate nu contează votul acela al meu singur. Poate rezultatul va fi același, poate tot ne vom becaliza, sau vadimiza, iliesciza, băsesciza. Dar măcar voi ști că am încercat. Și poate totuși există o șansă. Una cât de mică. Minusculă. Pe moarte.

3. Pentru că n-am găsit încă o alternativă mai bună la forma asta de democrație. Caut cu disperare însă.

Așadar merg la vot. Dar cu cine votez? Entuziasm nu există pentru că nici candidat minune nu văd. Deci problema se reduce la alegerea răului celui mai mic. A celui de care mă tem cel mai puțin. Pentru asta trebuie întâi o listă cu variantele posibile (altceva oficial n-am găsit). Pe rând: Cozma nici gând, Becali nu (Doamne ferește!), Oprescu nu pentru că ajunge și cât am văzut, Potircă n-am idee ce vrea de la noi, Iurașcu încă nu m-a convins că nu, Meir nu (m-a convins repede), Piperea încă nu știu, Geoană nu pentru că nu-l văd să fie mai mult decât a arătat deja, Antonescu încă nu știu, Kelemen nu pen