Vă oferim un interviu în avanpremiera vizitei la Bucureşti a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, realizat cu Ronald Asmus, unul dintre arhitecţii extinderii NATO în anii 90.

Decizia de a nu mai amplasa scutul antirachetă în Europa Centrală pare să fi clarificat adevărata miză în dezbatere: garanţiile indirecte de securitate oferite prin desfăşurarea de infrastructură militară americană în Europa Centrală. De unde această nevoie? Care sunt resorturile acestei stări de neîncredere în garanţiile oferite de NATO?

Cred că două sunt procesele majore care au contribuit la situaţia în care ne aflăm astăzi. Primul este acela că Rusia a devenit tot mai insistentă, mai agresivă. Am sperat că, prin aderarea statelor din Europa Centrală şi de Est la NATO şi UE, Rusia va accepta, în sfârşit, ieşirea acestui spaţiu, o dată pentru totdeauna, din sfera sa de influenţă şi că va înceta să se amestece în politica internă a regiunii. Într-un fel, la nivel mental, ne-am grăbit pur şi simplu să bifăm căsuţa integrării şi să declarăm misiunea îndeplinită. Dar am greşit. Competiţia geopolitică nu se oprise. Moscova şi-a schimbat politicile, dar nu şi obiectivul de a încerca să se infiltreze şi să intimideze statele de pe flancul estic, folosind mijloace şi arme noi - energia. De fapt, Rusia încă încearcă să transforme acest spaţiu într-o zonă predilectă de influenţă geopolitică.

A doua greşeală a fost aceea că am lăsat Alianţa să se atrofieze. Acest lucru este adevărat, în special atunci când ne referim la dimensiunea sa de gestionare a crizelor din Europa. Realitatea este că numeroşi aliaţi şi-au pierdut încrederea în capacităţile NATO. În anii ‘90, în contextul lărgirii Alianţei, am decis ca NATO nu avea nevoie să desfăşoare trupe pe teritoriul noilor state membre. În schimb, am promis să creăm o forţă de reasigurare care ar fi putut fi desfăşurată în momente de criză. Am