Schiţa noii Legi a pensiilor arată ca un dovleac de Halloween, acea sărbătoare a tuturor sfinţilor transformată de scoţieni în prilej de farse aranjate împotriva zgârciţilor. Este greu de închipuit că proiectul Legii pensiilor îşi va convinge adversarii, după ce i-a speriat. Pentru că are adversari redutabili. Primul adversar este bugetul statului, care ar trebui să fie încărcat cu bani suplimentari, dacă instituţiile privilegiate vor plăti aceeaşi cotă de asigurări sociale pentru viitorii lor pensionari de lux. Mă refer la armată, poliţie, justiţie, diplomaţie. Alcătuitorii proiectului nu au simţit nevoia să lămurească problema implicaţiilor legii asupra bugetului de stat.

Adversari redutabili sunt însă toţi cei care şi-au croit privilegii, de la parlamentari la poliţişti şi diplomaţi. N-am nimic împotriva ideii că statul trebuie să-şi respecte şi să-şi protejeze cetăţenii aflaţi „sub drapel“, însă, dacă, economic vorbind, nu este capabil să o facă, atunci nu este corect nici să arunce povara asupra celorlalţi contribuabili.

Pentru că asta s-a întâmplat deja şi sunt mari şanse ca această povară, numită fiscalitatea pe muncă, să devină şi mai greu de suportat.

Spun că s-a întâmplat deja, deoarece de abia acum, când, ajunse cu cuţitul la os, autorităţile au ridicat pentru prima oară vălul aşternut peste pensiile speciale, îmi explic aiuritoarele taxe pe muncă. Odată cu dezvăluirile, încă parţiale, privind cine şi la ce pensie specială are dreptul, aflăm şi de ce cotele de contribuţie la asigurările sociale sunt atât de mari în România. În timp ce pensiile oamenilor obişnuiţi au oscilat lângă limita subzistenţei, taxele pe muncă erau uriaşe, atât de mari încât au distorsionat piaţa muncii şi au retezat viitoarele pensii ale salariaţilor din mediul privat. Mărimea birului pe muncă este explicaţia teribilei evaziuni fiscale care macină, încă de pe vre