Cea mai importantă, de până acum, contribuţie românească la fundamentarea gândirii ecologiste, exprimată prin lucrarea lui Nicolae Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic (1971), a generat o insolită mişcare de idei, cu tot mai viguroase expresii civico-politice, care revine în actualitate odată cu manifestările crizei financiare globale în curs. Declanşarea ei este o ocazie pentru un nou început, afirmă filosoful S. Latouche, iar realizatorii documentului-avertisment Home (lansat la 5 iunie anul acesta) conchideau, sub forma unui mesaj: „numai descreşterea poate salva planeta“.

Teza descreşterii economice, pentru a ţine seama de legea fizică a entropiei, a permis, treptat, odată cu amplificarea crizei ecologice, relevarea nevoii definirii progresului uman altfel decât prin productivism şi încredere oarbă în cuceririle ştiinţei şi tehnicii.

Prin dimensiunea sa climatică, criza ecologică a devenit, în ultimul deceniu, şi una antropologică, iar continuarea creşterii în termeni clasici este, de acum înainte, deopotrivă antieconomică, antisocială şi antiecologică. O atare concluzie e consecinţa logică a învăţămintelor crizei financiare globale, noilor dimensiuni ale celei ecoclimatice şi neputinţei manifeste de a găsi soluţii viabile în actualul cadru conceptual de percepere şi de acţiune în vederea soluţionării lor. Apelul la o „societate a sobrietăţii“ în care descreşterea „nu are nimic cu inversul aritmetic al creşterii“ (Y. Cochet) devine, astfel, realist şi actual. Cu atât mai mult cu cât, prin forţa realităţilor, aceasta nu reprezintă decât o alternativă asumată între descreşterea suportată şi nedeclarată, cum este recesiune actuală, şi descreşterea dirijată cu obiective bine determinate, cum ni se propune prin această ipoteză (N. Hulot).

Descreşterea, ca fenomen complex, presupune conjugarea a trei elemente, fiecare necesar, dar