Sorin Ioniţă: "Săptămâna trecută a fost una a surprizelor. Nu la Bucureşti, unde nu te mai miri de nimic (nici măcar de numirea incompetentului Bogdan Olteanu la BNR, în tăcerea laşă a partidelor şi a breslei financiar-bancare), ci la anunţarea Premiilor Nobel."

Două veşti una după alta au luat lumea prin surprindere: cu Herta Muller şi Barack Obama. A doua a produs reverberaţii mult mai largi decât prima, dar ambele decizii sunt, cred eu, discutabile. Dar părerea mea nu contează şi, în plus, fac probabil greşeala de a considera că premiile se acordă pentru valoare sau realizări, în vreme ce Comitetul Nobel foloseşte evident şi alte criterii.

În primul caz, ezit să mă arunc în judecăţi literare. În estul Europei, ăsta e unul dintre mediile cele mai ranchiunoase, sfâşiate de gelozii mici, dar intense, consumate ca nişte uragane în păhărele cu apă. Dacă mai eşti şi intrus profesional, eşti praf şi pulbere înainte să deschizi gura. Ca şi cititor, nu poţi să nu rămâi însă cu un disconfort ştiind că în cursă a fost şi israelianul Amos Oz, unul dintre cei mai mari romancieri contemporani.

Citind în paralel una-două cărţi ale fiecăruia, sincer, mă regăsesc mai mult în romanele lui Oz, care trec dincolo de epoci istorice sau locuri, explorând adânc, cu dragoste şi înţelegere, condiţia umană, creând personaje memorabile. Marea literatură, din câte am învăţat eu la şcoală, este despre general-uman şi profunzime, nu despre punctarea strategică a unui loc sau eveniment pe hartă. Dacă Oz nu e material de Nobel, înseamnă că premiul este despre altceva decât ce credeam eu că este.

În fine, nu-i prima oară când se întâmplă şi oricum nu premiul ca atare, ci receptarea lui în România e partea care face toţi banii. Cu ridicolă şi provincială grabă ne-am repezit să apropiem pentru literatura noastră pe nemţoaica fugărită cu Securitatea