I-a promis că în casa lor nu vor exista ţipete şi bătaie. Vreme de 39 de ani, s-au ţinut de cuvânt, s-au respectat şi s-au iubit. Nu e zi de când a rămas singură în care Anastasia să nu-şi aducă aminte de Florică al ei.

„Eu vreau să ne fie bine, să nu ne despartă decât moartea, îi spuneam atunci. Şi aşa a fost. Omul meu, când i s-a făcut lui rău, nu mi-a spus nimic. Vedeam că nu-i e bine, da' zicea că n-are nimic. Dormeam amândoi şi mă trezeam uneori, în miez de noapte, că nu e lângă mine, nu-l simţeam în aşternut. Mă ridicam să văd ce e cu el. Stătea pe scaun, cu capul pe masă. «Mi-e rău în capul pieptului». Am ştiut că n-o să fie bine. Ce rău a fost când ne-am despărţit! Dar aşa e când iubeşti, că dacă n-ai simţi nimic...!“, spune femeia cu părul ca zăpada, netezind cu un gest repetat faţa de masă, cu gândul departe, întors în timp.

Poartă un capod albastru închis ce contrastează puternic cu părul alb, un pic ondulat. Are 85 de ani. Pe masă se odihneşte cuminte o pereche de ochelari. Au trecut aproape 13 ani de când a rămas fără Florică. De fapt, pe bărbatul cu care a stat 39 de ani îl chema Ilarion, dar nimeni nu-i zicea astfel. „Stai singur de muţeşti, nu mai ai cu cine schimba o vorbă“. Copiii - fata şi ginerele - o sună zilnic, uneori şi de două, trei ori, şi trec pe la ea cât de des pot. Dar tot îi e urât. Îi lipseşte să-l vadă dimineaţa cum vine cu sacoşele încărcate de la piaţă. Îi e dor să-i mai simtă mâna pe umăr, să-i audă glasul când îi spune „gâză“. „Cum nu te-am cunoscut eu, fata mea, mai demult? Să nu fi pierdut atâta vreme“, o-ntreba adesea după ce se căsătoriseră. „Când îl auzeam cum preţuieşte femeia... Spunea: «Sunt proşti bărbaţii care nu ştiu ce valoare are. Ea e gospodină, ea aduce copii pe lume şi face omenirea să meargă mai departe». Împărţeam şi binele, şi răul, cum se zice în biserică. Aşa am fost eu cu el“, îşi amint