Sila de a le face pe plac şefilor din Liga lui Dragomir, care au contestat calităţile de selecţioner ale lui Răzvan Lucescu, nu împiedică propunerea soluţiilor radicale şi imediate.

Fără acestea, piciorul de lemn al fotbalului românesc va fi oblojit în continuare cu frecţii. Riscăm ca, după „o noapte tâmpită”, să se ia decizii aşijderea. Certă prioritate: înlăturarea preşedintelui depăşit Mircea Sandu din fruntea federaţiei. Acesta ar trebui determinat să se retragă şi să nu se mai agaţe de un scaun de pe care a gestionat degradarea fotbalului românesc. Apoi, acordarea unui avertisment, sever, lui Răzvan Lucescu.

Acest tânăr antrenor a suferit ruşinea de la Belgrad şi pentru că, de fapt, a ratat startul mandatului său. A amânat reconstrucţia pentru care fusese angajat, preferând să se arunce într-o luptă oricum compromisă de Victor Piţurcă. Bilanţ? Ce-a luat pe mere a dat pe pere. În plus, naţionala nu înseamnă o selecţionată Braşov-Rapid, adică nişte foşti elevi pe care îi îndatorezi chemându-i doar fiindcă nu-ţi ies din cuvânt, peticită cu „stranieri” plictisiţi.

Fireşte, Lucescu jr. merită încurajat şi susţinut, iar presa, ecou al publicului larg, a făcut aceste lucruri cu prisosinţă. Însă nu trebuie cocoloşit şi mângâiat pe creştet, cum face, în spaţiul public, Lucescu senior. Răzvan e băiat mare, pe picioarele lui. Dacă ar fi renunţat la eternul obicei de a da vina pe alţii, în speţă pe arbitri, după înfrângeri - la 0-5 să spui că Răzvan trebuie să se plângă la FIFA?! -, Mircea Lucescu i-ar fi fost mai de folos fiului. Mai bine îi dădea exemplul lui Angelo Niculescu (de la care seniorul a „împrumutat” însă temporizarea de tip na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie), cel care şi-a asumat decizia de a nu-l băga pe starul Dobrin la Mondialul din 1970.

Sunt păreri, nu puţine, că aşa se impunea să se procedeze şi cu Mutu după noc t