Afacerile şi cultura par întreprinderi paralele în România. Direct sau subliminal, a fost chiar indusă ideea că nu se vinde bine cultura, lucru infirmat de toate marile capitale europene. Dar ele au ştiut să-şi păstreze istoria şi să-şi creeze noi repere culturale.

România a îmbrăţişat economia de piaţă şi asta a însemnat abandonarea industriei neprofitabile, dezvolarea serviciilor şi a comerţului. Acolo unde schimbarea s-a petrecut, faţa oraşelor este alta. Fabrici plasate în zone atractive din perspectivă imobiliară au fost rase de pe faţa pământului pentru a se planta în locul lor cartiere rezidenţiale. Legislaţia europeană de protecţie a mediului aproape că obligă firmele să-şi mute activităţile industriale în afara oraşelor, dar dezvoltarea urbană a marilor spaţii rămase după închiderea fabricilor este treaba autorităţilor locale. Ele se mulţumesc însă să ştampileze planurile urbanistice ale aşa-numiţilor dezvoltatori imobiliari, fără să planifice vreun obiectiv cultural. Edilii oraşului nu au avut o viziune a dezvoltării culturale a noilor cartiere pe care le-au aprobat în devălmăşie. Nu şi-au pus problema integrării unor părţi din fostele ansambluri industriale în proiecte urbane cu funcţii sociale sau culturale.

Cultura nu este considerată o afacere în Capitala României şi poate nu va deveni una până în momentul când edilii oraşului şi oamenii de afaceri cu apetit de mecenat vor intra în joc. Criza actuală a arătat că România nu are o cultură a economiei, iar oraşele sale descriu, în mare parte, absenţa unei economii a culturii. Sibiul este un exemplu fascinant despre cum poate o moştenire culturală puternică, în care s-au investit grijă, efort şi bani, să aducă apoi bunăstare unui oraş. Bucureştiul preferă să sacrifice un parc, să-şi silească locuitorii să calce în picioare iarba din el atunci când ies bani dintr-un concert. La ultimul spectac